Pășesc cu teama de a nu deranja!
Nu mi-am dorit niciodată o lume perfectă, conștient fiind că aceea ar fi o lume ce n-ar avea nevoie de mine…dar acum am întâlnit-o și-mi negociez șederea! Spun plin de incertitudini – “Negociez timp pentru nopți nedormite cu tine!” Nu posed altceva mai prețios. Timpul meu e singura avere, aici îmi doresc să-l pot investi cu succes.
Așa cum spuneam la-nceput, simt teamă, vulnerabilitate chiar. Gândul că sunt nepotrivit , că nu fac parte din peisaj nu-mi dă pace.
Am primit în schimb un “Bine ai venit!” diferit de oricare altul.
Pașii mă poartă pe un tărâm nepătat, mâinile omului nu și-au pus amprenta. Nisipul-mi pare o poveste ce nu-și găsește finalul. Cerul, marea și pământul sunt legate printr-o veche loialitate, îmbinarea dintre cele trei fiind reprezentarea perfectului simplu.
Toate simțurile sunt gâdilate, dar nările se bucură de o adevărată binecuvântare. Simte, te rog aerul sărat, întregul Univers se află în fiecare briză, e prezent, te îmbată și te trezește în același timp.
Încerc să deslușesc ce anume plutește în depărtare. Nu-mi pot controla imaginația să nu dezvolte o imagine a unei corăbii demult înghiță de ape. Vreau să cred că în acest loc i-am întâlnit fantoma, o nălucă fără țintă condamnată la veșnica pendulare, între cele două lumi.
Natura înflorește, cu fiecare pas o lume nouă se deschide în fața ochilor. Culorile îți invadează creierul invitându-l la o “pauză de urban”. Gri-ul blocurilor din viața mea este rapid oferit, l-am ambalat cu grijă, de teamă să nu găsească o portiță de a reveni și l-am dăruit cu ușurare Uitării. Am îndemnat-o să-l oprească, să-ncerce să-i găsească un loc cât mai îndepărtat de realitatea mea. Acum, îmbrățișez cu fiecare particulă roșul macilor, verdele ierbii și mai ales albastrul mării.
Mi-e viața colorată și-mi pare bine!
România eşti frumoasă! 