Deltă, umezeală, stare de sufocare combinată cu gustul sărat al mării. Un peisaj încărcat, stropii te acoperă ca pe o simplă rocă. Pendulăm între ţărm şi necunoscut, albastrul senin acoperă lumea.

Vegetaţie necunoscută. Miros de peşte, transpiraţie şi speranţă. Un sentiment unic. Departe de lumea dezlănţuită observ cum natura oferă cele mai frumoase trăiri. Egretele sunt prezente, peste tot le poţi auzi chemarea. Una dintre ele îşi hrăneşte puii, instictul matern îşi face simţită prezenţa – dovada vie că natura continuă să existe.

Nori, un tunet de departe, apoi un fulger taie orizontul demonstrându-şi puterea. Scena te înfioară, te face să te simţi mic. Văzută de pe mal, barca e un punct, unul şubred, lăsat în voia valurilor. Plasele ţesute par un teritoriu minat pentru peşti. Se zbat prinşi în mrejele curiozităţii. Mantia de solzi nu le-a fost de ajutor. Acum sunt prizonierii propriei nesăbuinţe. Cerul prinde contur, soarele spune la revedere lumii noastre. Întinderea de nisip cuprinde barca, lume pe mal, multă lume. Nerăbdătorii puerili ţopăie la vederea pescarilor. Prefer să am un alt final. Nu-mi sunt dragi zgomotele necunoscuţilor. Aleg marea. Linişte, în surdină aud clipoceli, simt cum întreg trupul mi-este într-un final mulţumit. Apă, multă apă, sare, o simt pe buze, în nări, în gânduri. Mi se trezesc simţurile amorţite. Este rece sau cel puţin aşa o percep eu. Nu mă plâng, acum pot observa cu claritate, ca şi când aş fi tras perdeaua din faţa minţii. Observ cum viaţa pulsează, e în mine, eu sunt viaţă. Plâng, lacrimile n-au puterea de a se arăta, se fac una cu marea, suntem un tot ce nu poate fi despărţit. Am oferit valurilor grijile mele.

Acum e bine, noaptea apare, o doamnă-n negru veşnic gata să acopere greşelile muritorilor.

Se loveşte, apoi produce un efect întârziat, se balansează dintr-o parte într-alta creând valuri. Mă stropeşte oferindu-mi răgaz să zâmbesc.

Rugina se prelinge dând impresia unei glazuri prea încâlzite. Privesc cerul care oferă motive de îngrijorare. Plouă, stropii lovesc metalul, oamenii se agită. Încerc să-mi păstrez calmul.

„Aşa e în Deltă”- îmi spun parcă ordonându-mi să nu mă panichez. Răsare soarele, ceea ce aşteptam am primit, mă bucur, continui să las povestea să mă conducă pe alte meleaguri. Mă cuprinde panica, realizând că nu-mi doresc să revin la ţărm. Simt că e ciudat, prefer să cred că e un gând de moment.

Se trag sforile, apare prada încă pulsând de viaţă, o privesc şi încerc să analizez ce simt, ce îmi provoacă această imagine nouă. Sunt confuz, trăiesc, respir, mă contopesc, devin una cu marea. Încep să cred că am găsit ce căutam. Alung gândurile şi mă concentrez pe vâslit. Soarele apune, eu încerc să-mi răspund. Gândesc până la mal, apoi plonjez şi mă scufund. Mă înghite marea. Sunt acoperit de valuri.

Mă bucur, în mine pulsează viaţa.